De multe ori, pare că existența noastră pe pământul acesta plin de răutate și păcat, nu are vreo noimă! Nu vi s-a întâmplat să vă întrebați ce e cu voi pe aici? Ei bine, chiar dacă aparențele uneori arată așa, se pare că lucrurile nu stau chiar așa! Mai jos citiți un mic exemplu emoționant care demonstrează că noi putem influența pe semeni noștrii pe care e posibil nici să nu-i vedem vreodată în viață și totuși, ceva, nesemnificativ pentru noi, poate însemna atât de mult pentru ei! Pentru anul în care tocmai am intrat, vă doresc să fiți cârjă pentru cel ce șchioapătă, ochi pentru cel ce nu vede, batistă pentru cel ce plânge și de ce nu, să vă bucurați cu cei ce se bucură! La veșnici ani!!! Această poveste reală a fost scrisă de domnul Gabriel S. pe un blog ”Colțul cu vechituri” și postată în data de 28 martie 2016 – 11:12

Cand am plecat din Romania, vara anului 1987 isi scurgea ultimile zile in clepsidra timpului… Bulversat intr-o lume complet necunoscuta, imi simteam copiii atat de departe de sufletul meu, ca abia ma tineau puterile sa nu ma intorc in tara… Fiica mea cea mare se numeste Alina. Ea a fost atat de legata de mine… Stiam ca mama ei o trateaza foarte urat din acest motiv. Trebuia sa indure multe nedreptati din partea mamei ei pentru ca isi manifesta dorul de mine, pentru ca nu accepta sa se rupa de taticul ei, asa cum sperase si se lupta sa realizeze mama-sa… ~~~~~~~~~~~~ Nu stiu daca ma casatorisem cand in biserica din care faceam parte a venit cineva din Germania insotit de fiicele lui.

Era un roman, de fel din Oltenia. Mai exact, din Curtisoara -jud. Olt. Plecase din tara si ajunsese in Germania. La momentul acela deja putea sa se intoarca sa viziteze Romania. Asa a ajuns si la noi in vizita. Cumva, eram rude prin alianta. In ocazia aceea, in biserica respeciva, una dintre fiicele lui cred ca cea mica a cantat un cantec care mi s-a parut foarte duios, ceva ce atingea corzile sensibile ale sufletului. Un cantec ce vorbea de dorul unui tata pentru fiica lui ramasa undeva departe, printre straini..

Cantecul se numea: “Anina, iti scrie azi taticul tau!” De cum l-am auzit, ca o prevestire a ceea ce va urma peste ani…a faptului ca va fi cantecul dorului meu pentru fiica mea mai mare ramasa departe, tot printre straini…mi s-a cuibarit in suflet…! Cu o mama pornita impotriva ei, era fetita ramasa departe, neajutorata…Iar eu, neputincios sa ii vin in ajutor… plecasem si mai departe! Nu am putut sa-i retin atunci cuvintele cantecului acela duios, decat in parte, versuri razlete… pe care incercam sa le adun intr-o strofa inteligibila, coerenta… Nu m-am gandit sa cer textul, dar melodia nu mi-a iesit niciodata din minte. Anina si Alina s-au contopit ulterior.

Pentru mine, cantecul devenise: “Alina, fata mea… iti scrie azi taticul tau!” ~~~~~~~~~~~~~~~~

Zilele trecute am fost aproape socat sa intalnesc in facebook cantecul acela incarcat de emotii si de dor de sufletul de copil al fiicei mele mai mari…Si sa-l aud din nou interpretat de un talentat interpret de muzica crestina (Cristi Preduna)…

Un cantec vechi… ca o balada, suna induiosator pentru oricine il aude.

Dar daca cine il aude face si conexiuni cu o experienta pesonala, el devine de-a-dreptul rascolitor… Asadar, Anina (Alina), iti scrie azi taticul tau…!